Deloc escapist, dar un pic terapeutic și destul de ironic, sărind din cînd în cînd să caut imagini pe google (jumătatea de lume Esfahan, deșertul cu dune piramidale), am citit volumul acesta uneori mulțumit c-am prins aluzia sau parafraza, dar mai tot timpul slăbit de vocea pierită a lui Lorin care destramă sau înmoaie și amintirile, și personajele și lumea despre care vorbește. E o lume eșuată a cărei imagine n-o retușează nici ironia, nici amintirea lucrurilor bune de altădată, și care, chiar populată de oameni de treabă, e tristă și rea. Nu prea e un loc în care să vrei să stai, poate doar s-o faci un pic pe turistul, vag condus de un ghid care își recită textul, o aproximație după cealaltă, iar asta doar pentru că aproximația e mai întotdeauna marca textelor care contează.

Cătălin Lazurca