Deloc escapist, dar un pic terapeutic și destul de ironic, sărind din cînd în cînd să caut imagini pe google (jumătatea de lume Esfahan, deșertul cu dune piramidale), am citit volumul acesta uneori mulțumit c-am prins aluzia sau parafraza, dar mai tot timpul slăbit de vocea pierită a lui Lorin care destramă sau înmoaie și amintirile, și personajele și lumea despre care vorbește. E o lume eșuată a cărei imagine n-o retușează nici ironia, nici amintirea lucrurilor bune de altădată, și care, chiar populată de oameni de treabă, e tristă și rea. Nu prea e un loc în care să vrei să stai, poate doar s-o faci un pic pe turistul, vag condus de un ghid care își recită textul, o aproximație după cealaltă, iar asta doar pentru că aproximația e mai întotdeauna marca textelor care contează.

Cătălin Lazurca

Cum poți transforma tehnologia într-o oglindă străvezie a violenței patriarhale sistematizate? Cum poți metaboliza trauma (livrată nefiresc sub forma unui dialog între discursul poetic feminist și interogarea inteligenței artificiale) astfel încât, paradoxal, să o folosești drept combustibil pentru afirmarea identitară, dar, în același timp, să o compromiți constant printr-o abordare transdisciplinară inconfortabilă și riscantă care profanează biologicul? Cum poate o ființă artificială să posede „trup” fără carne, „memorie” fără trecut, și „traumă” fără experiența directă?

Alessia Mara Velș explorează în această carte posibilele răspunsuri, construind o hartă speculativă a condiției umane în era algoritmilor.  Poeziile dezvăluie o conștiință hibridă, integrând concepte neurobiologice, inginerie cibernetică și psihologia traumei într-un experiment formal.

Volumul este, de fapt, un sistem binar care confruntă umanul cu robotizarea, emoția cu rațiunea, identitatea colectivă cu cea individuală, fragilitatea cu relațiile de putere și, poate mai subtil, poezia cu propria hermeneutică, din această juxtapunere didacticistă rezultând insule de expresivitate dintre cele mai diverse, de la ironice sau absurde la revelatoare.

Oricât de incomod și neconform (pentru unii) sau monoton și tezist (pentru alții), volumul Alessiei este structurat sub forma unui protocol de diagnostic care interoghează permanent limitele empatiei.

Teodora Ioana Darian

Pe Alberto îl știu de cînd era atîta. În școala generală scria niște poezii peste medie și pe urmă am aflat de ce. E dintr-o familie de genii, tatăl lui memorează orice, legislația, toată, agenda telefonică, toată, îți zice ce a fost în orice zi din trecut, cu dată, oră și temperatură. Alberto e la fel, cînd era preșcolar știa Luceafărul, tot, și mînca 3 pizza mari deodată, ca motanul Garfield. În poezii se dă pictor naiv dar dacă îi citești articolele vezi ce minte rafinată are. E obraznic în public dar eminent la facultate, Emilia Șercan poate să spună ce student e. Pare neserios în versuri dar dacă te uiți mai atent vezi cît de serios e ca virtuoz al vorbelor. Acuma face mai nou și melancolie, deși face și mai multă comedie, adică e tot mai bun. (Dan Sociu)

Stigmați cititori, acesta este noul Ghid al Autostopistului Galactic prin Berceni. Sau al Autoanestezistului la Memorialul Victimelor din Berceni – pentru că mini-portretele care deschid noul volum de poezie al lui Octavian Perpelea par studii aproape etnogra ce despre oameni care consumă și se consumă (contrar sfaturilor, deloc „cu moderație”). O incursiune crudă și tandră în rândurile bercenarilor care, astfel, nu vor lăsați pradă anonimității. După un zoom out, te trezești într-o galerie de memoirs condensate ale unor personaje din trecut și viitor care parcă vin și se așează nepoftiți la masa ta, își încep confesiunile și învăluie totul cu un aer de zădărnicie colectivă. Și ce poate mai e cient decât umorul pentru a vorbi pe bune atât despre disperarea și umanitatea unor
underdogs, cât și despre ridicolul din viețile noastre mărunte, indiferent cine am? Un volum cu tentă jurnalistică, un studiu social-poetic scris cu o empatie punk și cu umorul deja marcă înregistrată Perpelea, despre oamenii pe care de obicei nu-i vezi sau îi eviți, despre toate cartierele + toate bodegile lumii + posibil ecare dintre noi. Eu am râs citind Oameni din Berceni, dar nu cu râsul meu. Cu altul, mai amar gen. Și mi-era dor de poezia lu’ frate-miu, Brautiganul meu din Berceni. (Livia Ștefan)

O poezie șocant de diferită de ce se scrie acum în România, cu excepția parțială a lui Mihai Duțescu. Tema e saga unei companii, de fapt putrefacția ei, pusă în legătură cu moartea de cancer a Părintelui Fondator. Compania devine o moștenire otrăvită, un ciclu interminabil de datorii, minciuni și ruine, pe care Manta le disecă chirurgical. Ea e totdeuna o metaforă a derutei și deziluziei ultimilor ani – marcați, în România, de corupția fondurilor structural, și în Europa de o criză lentă, determinate de războiul din Ucraina și de prăbușirea automotivelor germane. E fascinant cum Manta reușește să scoată poezie din asta, amestecând de-a valma mănăstiri, Planul Draghi, acționarul majoritar, chimioterapie, Dacia Duster, linii de credit, salvatorul chinez. Pe scurt, o poezie sângeros de reală despre bani. (Adi Schiop)

Mi-am închipuit lumea descompusă în acest triunghi ABC construit din trei laturi structurate binar într-un fel de joc / har / duh al matematicii. O hartă a unei călătorii între frontierele din interior care se pulverizează treptat înspre exterior. Sau invers. O călătorie care începe cu tine, continuă în noi și se evapără în sine. (Ioana Bradea)